Mistica feminină

În timpul noului val al mişcării feministe din anii ’60 din America, Betty Friedan a jucat un rol semnificativ în provocarea conştiinţei femeilor neinteresate de politică. Cartea sa, intitulată “Mistica feminină”, publicată mai întâi în 1963, cu selecţii apărute şi anterior în două reviste pentru femei, “Madamoiselle” (1962) şi “Ladies’ Home Journal” (1963), a stârnit vii controverse privind individualitatea feminină golită de conţinut şi existenţa unui ceva dincolo de pustiul interior pe care îl descoperise la femeile pe care le intervievase.

Friedan era o jurnalistă cu studii de psihologie şi, pe la sfârşitul anilor ’50, în timp ce intervieva femei pentru reviste dedicate lor, şi-a dat seama de existenţa unei situaţii alarmante. De exemplu, cuvinte ca “emancipare” sau “carieră” li se păreau ciudate şi jenante. Femeile “se simţeau pustii” la fel ca Pamela Ewing din primele episoade din Dallas, “nu aveau nici un sentiment despre cine erau”, “simţeau că nu au personalitate”, “nu simţeau că trăiesc” şi “se simţeau închise”. Ea le-a încurajat să discute despre această problemă “fără nume” şi în anii ’60 subiectul a devenit public.

Unii au explicat problema în termeni educaţionali, afirmând că femeile studiau prea mult înainte de a se mărita sau că aveau prea multă libertate şi nu ştiau cum să se folosească de ea. Alţii credeau că era vorba de plictiseală sau de apatie. Femeile îşi căutau neîncetat un bărbat şi nu visau la altceva decât la măritiş, la a avea un soţ, o casă şi copii. Vroiau să-şi aştepte soţul acasă să le facă fericite, iar ele să se ocupe de tot felul de treburi casnice. Nu le părea a fi deloc o pierdere a feminităţii sau a avantajelor materiale, dar nu simţeau nevoia de intimitate, ci îşi petreceau tot timpul împreună cu familia. În anii ’60, ele au simţit că au nevoie de mai mult decât de un bărbat, casă şi copii.

Friedan a luat la bani mărunţi imaginea femeii americane din mass-media, felul în care sociologii şi psihologii studiau problema femeii, rolul dascălilor specializaţi să predea la clase diferenţiate după sex şi rolul agenţiilor de publicitate. În final, a oferit câteva propuneri pentru a rezolva ceea ce ea a numit “problema fără nume”.

În primul rând, în revistele de mare tiraj şi la televiziune, imaginea femeii americane era prezentată şi în mare parte creată folosind imagini ale corpului uman, aparatură electrocasnică, legume şi fructe la dimensiuni á la Gargantua, precum şi tot felul de obiecte legate de intimitatea femeii, familie şi cămin. Ideile referitoare la lumea exterioară lipseau cu desăvârşire. Femeile erau avertizate de mass-media că o persoană orientată spre carieră şi prea sigură pe sine – vechea imagine de dinainte de al doilea război mondial – ar fi dus la masculinizare. Aşa că se promova mistica feminină pentru împlinirea feminităţii. Potrivit psihanalizei freudiene, femeia era învăţată că marea ei greşeală este că invidiază bărbatul dorind să fie ca el, în loc să-şi accepte propria feminitate. Mass-media avansa pe atunci conceptul de “împreună”, ceea ce a dus la o lipsă de interes faţă de tot ceea ce însemna politică, iar dacă vreo femeie avea vreo urmă de interes în acest sens, atunci era vorba de calitatea de mamă sau soţie. Nu exista nici un articol despre politică în revistele pentru femei, pentru că detaliile concrete despre viaţa lor erau mult mai interesante decât gândurile lor. În felul acesta, viaţa femeii ca individ era pentru ele ceva de neconceput. Imaginea femeii americane puternice de dinainte de al doilea război mondial fusese creată de femei, pe când noua imagine de casnică era creată de bărbaţii întorşi din Europa după experienţa războiului. Expunându-se mijloacelor de comunicare, femeile au ignorat natura propriei identităţi, pierzând-o prin activităţi casnice şi având grijă de copii.

Teza lui Betty Friedan a fost că “problema cheie a femeii din zilele noastre nu este una sexuală, ci e o problemă de identitate”. Luând în considerare criza de identitate a bărbatului pe care medicii o reperaseră la acea vreme, de ce nu s-ar fi luat în calcul aceeaşi problemă şi la femei? Ea invocă o piesă de-a lui H. Ibsen din 1879, “Casa păpuşilor”, justificând alegerea Norei de a-şi părăsi soţul pentru că vroia să fie tratată ca o fiinţă umană. Nu lasă la o parte nici imaginile extreme, evidenţiind atât imaginea biblică a femeii supuse, cât şi mitul femeii devoratoare de bărbaţi. Având în vedere istoria femeilor americane, Friedan sugerează că fuseseră mult mai active până când au obţinut dreptul la vot în 1920, după care lupta pentru drepturi nu a mai fost aşa de intensă. În schimb, în anii ’60, femeile vroiau libertate nu pentru a fi ca bărbaţii, ci pentru a se considera pe deplin fiinţe umane.

În al doilea rând, Friedan respinge categoric teoria freudiană a feminităţii aşa cum a fost aplicată în America. Un contraargument este că “nici măcar în cazul bărbaţilor, Freud nu a acordat vreodată atenţia cuvenită pentru evoluţia sinelui, pentru impulsul de a fi mai bun, de a putea controla mediul social şi de a beneficia din relaţiile cu ceilalţi”. Lăsând la o parte “nevoia omului de a evolua”, Freud a perceput femeia numai în relaţia de sexualitate cu bărbatul. Friedan consideră că “teoriile freudiene au spălat creierul a două generaţii de femei educate”. Psihologia freudiană devenise ideologia îmbrăţişată de toate domeniile societăţii americane, ca un fel de nouă religie, mai mult decât o ştiinţă a comportamentului uman, un fel de terapie pentru cei aflaţi în suferinţă. Potrivit acesteia, fetele erau învăţate la şcoală “cum să joace rolul de a fi femeie”. În felul acesta, mistica feminină, ridicată de teoria lui Freud la rang de religie ştiinţifică, părea să fie singura cale pentru femei, exagerat de restrictivă şi care le nega orice alt viitor.

În al treilea rând, autoarea pune sub semnul întrebării funcţionalismul, ca încercare de a da ştiinţelor sociale o tentă mai ştiinţifică prin împrumutarea din biologie a ideii că instituţiile pot fi privite ca nişte organisme cu muşchi şi oase, cu “o anumită structură” şi “funcţii”. În primul rând, respinge ideea lui Parson potrivit căreia “diferenţierea sexuală este funcţională pentru că păstrează o structura socială stabilă”, motivând că este o percepţie prea statică a societăţii. În al doilea rând, critică teoria lui Komarovsky potrivit căreia “femeile ar trebui să se adapteze definiţiei culturale a feminităţii”, considerând acest punct de vedere “un mod de a continua infantilizarea femeii”. În fine, Friedan ia în considerare “glorificarea funcţiei sexuale a femeii şi rolul jucat, definit prin funcţia sexuală biologică”din “Masculin şi feminin”, o carte scrisă de Margaret Mead, unde identifică orientarea freudiană potrivit căreia personalitatea umană şi civilizaţia s-ar reduce la analogii corporale feminine şi masculine. Totuşi, Mead a afirmat că “femeile sunt fiinţe unice, nu bărbaţi cărora le-ar lipsi ceva”.

În al patrulea rând, Friedan crede că în loc să educe fetele pentru a căpăta maturitatea participării la o viaţă socială modernă, dascălii americani le-au educat pentru “a-şi juca rolul de femei”. Totuşi, ea sugerează că dascălii orientaţi să educe clase de fete sau clase de băieţi au jucat până la urmă rolul de ţapi ispăşitori, pentru că alegerea pentru a se întoarce acasă a aparţinut tot elevilor, nu dascălilor. Ele aveau impresia că libertatea e un lucru înfricoşător şi că era mai uşor să fii femeie, dacă ştiai să profiţi de situaţie. În felul acesta, femeile începuseră să nu mai însemne nimic prin ele însele.

În al cincilea rând, agenţii de publicitate au manipulat această lipsă de identitate numai cu scopul de a obţine profit. Potrivit numeroaselor studii, cercetările din domeniul motivaţiei au devenit un fundament pentru a crea iluzia unei realizări, iluzia unui individualism de care casnicele păreau să aibă nevoie. Friedan este din nou categorică învinuind agenţiile de publicitate pentru că “le convingeau pe casnice să stea acasă, vrăjite în faţa televizorului, fără a-şi da seama în vreun fel de nevoile umane nesatisfăcute, de o altă natură decât erotică, secătuite de publicitatea sexuală care le transforma în cumpărătorii perfecţi”. Ajungând în acest punct, Friedan afirmă că dacă teoreticienii de mai sus se făceau vinovaţi de crearea misticii feminine, agenţii de publicitate erau responsabili de cultivarea ei. “Întocmai precum în societăţile primitive, care sacrificau fetiţe pentru zeii tribului, noi ne sacrificăm fetele misticii feminine, îngrijindu-ne din ce în ce mai eficient prin publicitatea bazată pe teme sexuale să devină consumatori de produse, din vânzarea cărora profită întreaga naţiune”. Friedan avertizează că deşi publicitatea sexuală apelează la un sine nedefinit pentru a scoate profit, e mai bine “să nu subestimăm puterea unei femei”.

Mistica feminină a propagat ideea că “satisfacţia sexuală este o marcă a împlinirii”. Totuşi ascunde faptul că erotismul la o vârstă fragedă nu oferă mai mult decât poate, tânăra nu obţine “o imagine clară despre sine”, “respectul de sine” şi “vigoarea de a duce o viaţă creativă, cel puţin satisfăcătoare”. Rezultatul a fost infantilismul – lipsa capacităţii de a face faţă noilor situaţii – ce s-a transformat într-un colaps de identitate. Totul s-a combinat cu o “simbioză emoţională distructivă” între mamă şi copil, dragostea mamei devenind un lichid amniotic fluid care scaldă şi hrăneşte perpetuu fătul. Rezultatul a fost fuga de evoluţie prin neasumarea responsabilităţii şi printr-un fel de viaţă indirectă, potrivit lui Angyal, un specialist în sociologie citat de Friedan.

Analizând “pierderea sinelui”, Friedan recurge la teoria lui Maslow pentru a construi propunerea pentru rezolvarea problemei create de mistica feminină, ce le făcuse pe femei să aleagă între căsnicie şi carieră, creându-se astfel o separaţie psihologică inconştientă, ca şi cum ambele nu ar fi fost nicicum posibile. Maslow consideră că “nevoia de împlinire, de autonomie, de realizare, de independenţă, de individualitate şi de actualizare a sinelui este la fel de importantă ca nevoia sexuală”. Problemele femeii sunt un subprodus al reprimării nevoii fundamentale de a evolua şi de a-şi împlini potenţialul ca fiinţă umană, ceea ce mistica feminină a ignorat. Concluzia lui Friedan este că, la fel ca şi în cazul bărbaţilor, femeile capătă identitate prin muncă, atunci când îşi folosesc capacitatea la maxim.

În ultimul capitol al cărţii, autoarea a propus un nou plan pentru viaţa femeilor americane. Planul le încuraja să renunţe la idealul limitat de a fi casnică, să folosească aparatura electrocasnică pentru a câştiga timp, ce poate fi alocat unui mod de viaţă mult mai creativ şi să dea la o parte vălul de peste glorificatul măritiş. Ea le încurajează pe femei să intre în politică şi să dea mai multă atenţie educaţiei. “Educaţia şi numai educaţia a salvat şi continuă să salveze femeile americane de la pericolele misticii feminine”. Ea avertizează că “educaţia este periculoasă şi frustrantă când nu este folosită”, pentru că în interviurile pe care le organizase aflase că “femeile regretau că nu şi-au luat educaţia în serios pentru a se folosi de tot ce ştiau”. Friedan apreciază cu ironie că “singurul tip de muncă ce permite unei femei să-şi folosească din plin abilităţile, să capete identitate în societate cu un plan care să includă şi căsnicia şi faptul că este mamă, e tocmai ceea ce mistica feminină a interzis: angajarea pe viaţă într-un domeniu artistic, ştiinţific, politic sau profesional”. În final, o altă propunere este aceea de a înlocui conceptul demonetizat de carieră, ce poate avea conotaţii nedorite, cu expresii de genul “plan de viaţă”, “vocaţie” sau “scop în viaţă”, care dau impresia unui sens mai larg.

Neajunsurile produse de mistica feminină le-au reamintit femeilor că au nevoie de concurenţă, că sunt capabile să sufere pentru a afla cine sunt. În anii ’60, femeile au început să-şi ia slujbe nu din motive economice, ci datorită “nevoii psihologice de a fi productive”, după cum afirmă antropologii vremii.

Cartea lui Friedan a influenţat aripa liberală a mişcării feministe şi a urmărit o mutaţie, o schimbare pe termen lung a imaginii femeii americane, ceea ce s-a şi produs.


Bibliografie:

The Feminine Mystique - Betty Friedan, Penguin Books, 1972